text și foto: Cristina Cornilă
Pe Marianna am văzut-o de mai multe ori prin parcurile din Făgăraș. O fată blondă cu ochii albaștri, ținând mereu în brațe o mogâldeață de copilaș, în timp ce altul mai mărișor gravita în jurul lor, jucându-se de cele mai multe ori cu o pușcă de-a războiul. De regulă vorbea în ucraineană cu alte femei, așa că o priveam doar de la depărtare și îmi imaginam povestea din spatele chipului. Într-o zi am abordat-o, hotărâtă să pot confrunta povestea ei adevărată cu cea pe care mi-am făurit-o eu despre ea. Surprinsă fiind de cât de bine vorbește limba română, am povestit pe îndelete despre cumulul de factori care au adus-o în mijlocul comunității făgărășene.
Mai întâi de toate, a fost războiul cel care i-a scos pe ucraineni din casele, din familiile, din comunitatea și din țara lor. Apoi, obârșia acestei familii din Cernăuți – românească la origini – a făcut ca Marianna să ajungă în România și nu în alte țări mai vestice sau în Polonia.
Vocea ucrainenilor din Făgăraș
Mariana Gârbu a ajuns la Făgăraș la începutul lunii martie, cam la o săptămână după ce țara ei fusese invadată. Are 49 de ani și vorbește fluent românește. ,,Locuim la Cernăuți și am vorbit limba română întotdeauna. Ne tragem dintr-o familie de români, bunicii au vorbit românește în casă, părinții au vorbit românește… Avem cetățenie ucraineană. În 2 martie am ajuns la Făgăraș cu fiicele și nepoții. Marianna este fiica mea cea mare, are 29 de ani și are doi băieți, Matei de 4 ani și Daniel de 7 luni. Pe fiica cea mică o cheamă Alexandra și are 13 ani. Înainte de război nu am venit niciodată în Făgăraș, veneau rudele noastre la Cernăuți, din Făgăraș și din alte orașe din România. Îmi place Făgărașul mai multe decât Bucureștiul și m-am regăsit aici”, îmi povestește Mariana, mama fetei blonde despre care vă spuneam că o tot vedeam prin parcurile din oraș.
Pe Mariana am sunat-o, i-am spus că sunt jurnalist, că i-am cunoscut fiica în urmă cu vreo două zile și că vreau să stau de vorbă și cu ea, pentru că o consider un fel de cap al familiei sale, în contextul amar în care niciun bărbat din familia ei nu a putut trece granița să le însoțească.
Mi-a povestit că s-a integrat profesional în mica noastră comunitate, fiind angajată ca traducător de Fundația Comunitară Țara Făgărașului, un ONG care s-a implicat în criza refugiaților încă de la începuturile venirii lor în țara noastră. Mariana a devenit vocea ucrainenilor din Făgăraș care vorbesc doar limba ucraineană, în raporturile lor cu lumea în care au intrat. Pentru simetrie, a devenit și vocea făgărășenilor care de-a lungul ultimelor luni au desfășurat acțiuni caritabile față de aceștia.
Cât timp Mariana ajuta ucrainenii să se integreze în orașul adoptiv și făcea oficiile de translator, o veste cruntă venea de la Cernăuți. ,,Am aflat că tatăl meu are cancer la gât. I-am făcut niște analize și înainte să vin în România, dar atunci nu-mi spusese nimeni că este vorba de cancer. Abia de când sunt aici am primit o confirmare a diagnosticului”, îmi spune ea.
,,Am lăsat în Cernăuți soțul, tatăl, bunicii, casa, tot ce am avut!”
Revin la fiica Marianna și la discuția noastră de dinainte să îi cunosc mama (numele ei se scrie cu doi de ,,n” spre deosebire de numele mamei). Marianna mi-a povestit cum și-a abandonat într-o zi oarecare viața normală pe care o ducea în vestul Ucrainei și s-a trezit în România cu un copil de 3 luni în brațe și cu unul de mână.
,,Am fugit din Ucraina din cauza războiului. Deși nu bombarda atunci în orașul nostru, ne era tuturor frică, sirenele se auzeau peste tot și parcă te așteptai ca ceva rău să se întâmple. M-am gândit la copilașii mei, cel mic avea atunci 3 luni, ne-am hotărât să plecăm. Am lăsat în Cernăuți soțul, tatăl, bunicii, casa, tot ce am avut. Am lăsat inclusiv viața mea, am avut un serviciu, am fost coafeză. Începuse să bombardeze la 70 km de Cernăuți și ne gândeam să nu ajungă și la noi. Toate nopțile ni le petreceam în pivnița casei, dar era greu de stat așa, era și iarnă, era și frig. Am plecat din Ucraina cu lacrimi în ochi, nu știam dacă o să-mi revăd sau când o să-mi revăd soțul. Însă am luat această decizie chiar împreună cu el, după mai multe zile consecutive în care am fost treziți și speriați de alarme, încât nici nu mai dormeam de frică să nu vină și la noi rușii”, povestește fata.
Mama ei avea un serviciu de birou în Cernăuți, iar soțul său era mecanic auto.
Bărbații familiei încă nu au fost luați în armată, dar nici nu au voie să părăsească Ucraina, pentru că, în situații extreme, ar putea fi înrolați. Tatăl Mariannei deja a fost chemat la un apel și i s-a solicitat să prezinte livretul militar.
Găzduiți de verișorul tatălui
La Făgăraș femeile și copiii din familia Gârbu au locuit în apartamentul unui verișor al tatălui Mariannei.
,,Mulți făgărășeni ne-au sărit în ajutor, nu numai rudele. Ne-au oferit inclusiv haine și tare bine ne-au prins, pentru că eu am venit doar cu câteva haine de iarnă pentru copii. Mai fusesem o singură dată în România, în anul 2008, cu bunica mea. Nu mai știam la ce să mă aștept, dar orice așteptare am avut mi-a fost depășită de felul în care s-au purtat oamenii cu noi”, îmi spune tânăra.
Băiatul cel mare, cât timp a stat la Făgăraș, a exersat limba română cu copiii de la joacă. Matei vorba ucraineana și rusa când a ajuns la Făgăraș, iar astăzi înțelege destul de bine și limba română.
Mama lui spune că și la Cernăuți familia vorbea și limba română, pe care toți o știu de la străbunici. În Cernăuți multă lume știe limba română, sunt oameni care chiar vorbesc greu limbile rusă și ucraineană.
Alexandra, sora Mariannei în vârstă de 13 ani, a făcut de la Făgăraș școala on-line, ca să nu rămână în urmă cu ceea ce s-a predat în cel de-al doilea semestru în Ucraina. Unii dintre colegii ei au rămas în Ucraina, alții au luat calea refugiului ca și ea.
,,Nu cred că acasă va mai fi ca înainte niciodată”
La momentul la care am vorbit cu cele două femei, ele se aflau încă la Făgăraș, dar plănuiau să părăsească România.
,,Noi am vrea să ne întoarcem acasă în Cernăuți, dar, dacă situația se va agrava și în Cernăuți, vom reveni din nou la Făgăraș. Îmi este dor de casă, nu mi-am mai văzut soțul, copiii nu și-au mai văzut tatăl de 4 luni, am plecat când Daniel avea 3 luni. A fost foarte greu totul, nu am știut cum va fi și ce ne va aștepta în altă parte. Nu cred că acasă va mai fi ca înainte niciodată. Gândurile, sufletul, timpul… toate s-au schimbat, după ce am văzut și am auzit ce s-a întâmplat la Mariupol, Bucha… Când am plecat, am crezut că voi sta o lună să se liniștească lucrurile, iar apoi mă voi întoarce acasă. Dar uite că avem deja 4 luni și suntem tot refugiați”,îmi mărturisea tânăra ucraineancă.
Cât timp a stat la Făgăraș, Marianna și-a făcut prietene printre mămicile din parcurile de joacă. Matei, fiul de 4 ani, a cunoscut și el copii români de vârsta lui. Când au fugit în România, mama lui i-a spus că nu mai merge la grădiniță în Ucraina pentru că este vacanță. ,,Apoi a văzut că mă tot uit pe telefon să aflu noutățile, că ne era frică de cei lăsați acasă la Cernăuți, cumva și-a dat seama că sunt arme, că e război la noi acasă. I-am spus despre ce e vorba și atunci băiatul a zis că vrea să meargă la război. I-am explicat cum m-am priceput eu mai bine, mă tot întreba de ce au venit rușii, de ce ne atacă… Acum jocurile lui preferate sunt armele și războiul”, este trista constatare a Mariannei.
Mariana și-a dorit să-și vadă tatăl bolnav de cancer, iar fiica ei Marianna și-a dorit să ajungă acasă la soț. Le-a fost greu în România, chiar dacă au dat aici peste făgărășeni ospitalieri care au încercat să le asigure confort și siguranță. În ultimele zile petrecute în țara noastră, fiul cel mic al Mariannei s-a îmbolnăvit și a fost internat cu mama lui la spitalul din Făgăraș.
Nu îmi doresc să revină în România, pentru că asta ar însemna că la Cernăuți nu e bine. Dacă nu le voi revedea niciodată, aș vrea să cred că și-au găsit liniștea în țara lor și trăiesc în condiții de pace. Ce cuvinte mari mi se par acum, când pe vremuri le foloseam doar ca expresie.
