text și foto: Cristina Cornilă
De la începutul războiului din Ucraina, Făgărașul a fost gazdă primitoare pentru mulți refugiați. Unii dintre ei au fost doar în tranzit spre alte țări, alții s-au întors în țara lor, neputând să se adapteze pe termen lung la o viață nou dobândită pe pământul unui stat a cărui limbă nu o vorbesc și nu o înțeleg. Astăzi, potrivit evidenței Direcției de Asistență Socială (DAS) Făgăraș, micul oraș din centrul României găzduiește 18 etnici ucraineni, care locuiesc în casele făgărășenilor sau ale Bisericii Evanghelice, după ce zilele trecute au plecat înapoi spre casa lor 7 ucraineni.
Mi-a plăcut nespus să mă întâlnesc cu cea mai optimistă familie de ucraineni din Făgăraș sau cel puțin așa îmi place mie să cred. Sunt oameni care, în ciuda tuturor evenimentelor care le-a schimbat cursul destinului, zâmbesc și se adaptează zilnic la ceea ce le oferă comunitatea cea nouă în care au nimerit.
M-am întâlnit cu Nataliya în parcul din fața Primăriei. A venit însoțită de fiul ei cel mare, care vorbește bine limba engleză. Am stat de povești cam o oră, timp în care fiul cel mic a făcut terapie la Centrul de zi „Sfântul Nectarie”, situat într-o clădire vecină cu Primăria.
Cum a reușit soțul Nataliyei să părăsească Ucraina
După ce o cunoști pe Nataliya, rămâi cu impresia că în Ucraina – sau măcar la Kiev – te învață la școală să fii senin, zâmbitor și plin de viață. Așa este ea. Și acesta este probabil și secretul pentru care s-a adaptat la Făgăraș și la oamenii lui. În funcție de cum vor decurge lucrurile în țara ei, este dispusă să rămână în România cu familia tot anul acesta.
Nataliya are 41 de ani, este de profesie psiholog pentru copiii cu dizabilități, și este căsătorită cu Dmytro, un inginer de 45 de ani, care a reușit să se și angajeze în România, la Demgy, o companie franceză care operează la Făgăraș în domeniul maselor plastice. Au crescut împreună doi băieți: Igor (15) și Denys (8).
,,Din nefericire, eu încă nu lucrez, dar încerc să învăț limba română. Mare parte din timp mi-o petrec cu Denys, pentru că este un copil cu dizabilități, motiv pentru care l-am înscris la Școala Specială din Combinat în clasa I și la centrul de recuperare pentru copiii cu dizabilități ,,Sfântul Nectarie”. Acum, de pildă, până stăm noi de vorbă, Denys este în terapie. Pentru că fiul nostru cel mic are probleme, soțul meu a avut voie să părăsească Ucraina și să vină cu noi, fiind o excepție de la regula că bărbații trebuie să rămână în țară pentru a se înrola în armată. Însă acest lucru se poate întâmpla o singură dată. Dacă ne întoarcem în Ucraina și vrem să mai ieșim apoi încă o dată din țară, el nu mai are dreptul să plece”, îmi explică Nataliya.
Igor, băiatul cel mare, a mers la școală la Colegiul ,,Radu Negru”, în clasa a IX-a, iar de când s-a terminat școala și-a făcut timp să joace baschet, cea mai mare pasiune a sa.
,,Sunt profesori la ,,Radu Negru” care știu să explice și în limba engleză și atunci înțeleg și eu materiile respective. La alte ore nu am înțeles la fel de bine. Dacă vom mai rămâne și anul acesta în România, mama mă îndeamnă să merg în continuare la liceu în Făgăraș, iar în paralel să particip și la cursurile on-line de la liceul meu din Kiev. În funcție de cum vor evolua lucrurile în Ucraina, rămânem la Făgăraș până în toamnă sau până la finalul anului”, îmi spune Igor, într-o engleză frumos asimilată la cei 15 ani ai lui.
Îi întreb dacă nu ar vrea să rămână definitiv în România, gândindu-mă că Făgărașul capătă o mică șansă să devină ușor cosmopolit, după ce fenomenul s-a derulat ani de zile în sens invers: de aici se pleca, nu se venea. Nataliya nu zice nici nu, nici da, dar îmi povestește de restul familiei care a rămas la Kiev și deduc că reunirea familiei este certă, chiar dacă momentul nu se cunoaște încă.
,,Mama mea a rămas la Kiev, la fel ca soacra mea și ca fratele meu. Inclusiv câinele familiei, un labrador de talie mare, este la Kiev. Ei au ales să rămână acasă și, din fericire, sunt bine. Îi sunăm des să vedem ce s-a mai întâmplat. Eu am o aplicație instalată pe telefon care ne anunță de câte ori sună sirenele la Kiev. Dacă familia mea este sănătoasă, alții în schimb nu mai sunt deloc. O bună prietenă, profesoară la universitate, a murit în atacurile de la Bucha”, mărturisește ucraineanca.
Cu gândul la Polonia, au ajuns la Făgăraș
La scurt timp după ce Rusia le-a atacat țara, familia Nataliyei a început să croiască un plan de a ieși din Ucraina. Intenția inițială era să ajungă în Polonia, acolo unde au fugit vreo două milioane de conaționali de-ai lor până acum, dar plecarea spre Polonia se anunța greoaie pentru copilul cel mic. La graniță se aștepta zile întregi, erau cozi interminabile, iar răbdarea lui Denys era un mare semn de întrebare. Așa că și-au mutat atenția spre cealaltă țară vecină, România.
,,Când am decis să renunțăm la Polonia și să venim în România, am sunat-o pe nașa fiului meu cel mic, Diana. Ea este ucraineancă din Kiev, căsătorită cu un bărbat din Miercurea Ciuc și amândoi locuiesc astăzi în Anglia, la Londra. Ne-am gândit să apelăm la rudele soțului ei din România să ne găzduiască pentru câteva zile. Am ajuns însă la Făgăraș, printr-o colegă a Dianei, iar astăzi suntem găzduiți în casa lui B. și a lui E. (n.r. făgărășenii care îi găzduiesc spun că au făcut gestul din suflet, nu pentru publicitate). La o săptămână după ce am ajuns aici, copiii mei au mers la școlile locale, iar soțul meu și-a găsit de muncă. Le sunt foarte recunoscătoare pentru tot ceea ce au făcut pentru noi și fac și acum”, spune Nataliya.
Toate drumurile mele, în căutarea unei familii de ucraineni care să locuiască în micul meu oraș, m-au condus către făgărășeanca E. Când am început căutarea acestor oameni, pentru a le afla povestea, toți mi-au spus să dau de E., pentru că ea și soțul ei și-au pus casa la dispoziția unei familii din Ucraina. În doi timpi și trei mișcări, E. mă împrietenise deja cu Nataliya.
Așa se face că din 6 martie, Nataliya și familia ei locuiesc pe strada Doamna Stanca, la parterul unei case făgărășene, iar drumul până aici a durat efectiv 5 zile. Cei patru au fugit din Kiev când soldații ruși erau la porțile orașului, neștiind dacă îl vor ocupa sau nu.
,,L-am auzit prima dată pe Dima la telefon (n.r. Dmytro, soțul Nataliyei) în ultima duminică din februarie, printr-o cunoștință comună – o tânără din Ucraina care petrecuse câteva zile acasă la noi, înainte de a se îndrepta spre Madrid (ea a ajuns la noi prin altă cunoștință comună, cu care fusesem eu colegă într-o școală internațională pentru implicare civică). Dima îmi spunea atunci că ar avea nevoie să petreacă doar câteva zile la noi, până decide înspre ce țară ar fi bine să pornească mai departe, cu mențiunea că au foarte mare nevoie de o pauză de la drum, Denys fiind foarte obosit deja. Au ajuns în Făgăraș luni și prima impresie despre ei a fost: ,,wow, cât sunt de obosiți…” (urma să aflu povestea lor, experiențele prin care trecuseră și ce i-a forțat să plece de acasă, dincolo de bombardamente: începutul unei depresii). S-au instalat în dormitorul nostru, care le-a fost apoi casă timp de 5 săptămâni, până am renovat suficient spațiu din casă, astfel încât ambele familii să beneficieze de intimitate și independență. Dima ne-a spus că dorește să lucreze, nu îi stătea în fire să nu lucreze, așa că prima opțiune imediată a fost munca în construcții. A început imediat să lucreze și deși nu avea experiența necesară, toți colegii lui spuneau că este foarte harnic și hotărât. Dar, după ce am început să povestim mai pe îndelete, am aflat despre experiența lui anterioară (foarte recentă chiar) în logistică. Iar aici intervine cel mai mult impactul mediului business din Țara Făgărașului în criza refugiaților din Ucraina – și anume, disponibilitatea și flexibilitatea unor companii, cum este Demgy, de a-l angaja pe Dima chiar dinainte ca legislația privitoare la încadrarea în muncă a refugiaților să fi fost reglementată. Gazdele au întotdeauna un anumit aport în crearea unei stări de bine și a unei independențe absolut necesare a refugiaților, dar atunci când și companiile se implică și găsesc modalitatea practică de a-și arăta sprijinul, povestea se scrie altfel. Îmi amintesc clar momentul când i-am văzut pe Dima și Nataliya zâmbind cu adevărat – după aproape trei săptămâni. Îmi amintesc gândul persistent al meu, dar și al soțului meu – dacă îi ajutăm, hai să îi ajutăm așa cum am vrea noi să fim ajutați – și de aici toate deciziile și implicările au mers în direcția independenței, respectului și stimei de sine și a prieteniei. Ne-a fost și ne este în continuare foarte ușor și natural să fim prieteni cu ei și le-am promis că atunci când se vor întoarce în siguranță la casa lor, îi vom vizita cu drag și dor”,sunt cuvintele frumoase ale gazdei lor făgărășene.
Aflând părerea ucrainenilor despre prietenii lor români și invers înțeleg repede că în acest caz s-au depășit de mult timp limitele integrării și cele două familii se poartă ca și cum ar fi conviețuit dintotdeauna în acest mod firesc.
O Românie cu oameni buni
Nataliya este zâmbitoare, în ciuda a tot ceea ce se petrece începând din 24 februarie. Spune că nu poate fi altfel, pentru tot ajutorul pe care l-a primit și pentru motivația pe care trebuie să i-o transmită lui Denys. Timp de 3 luni consecutive, familia sa este ajutată financiar de Crucea Roșie Română. Ar fi și mai fericită dacă și-ar găsi de lucru o jumătate de normă pe zi, ca să poată petrece timp suficient și cu copilul cel mic.
Mărturisește că nu știa mai nimic de România înainte de a veni aici, dar a descoperit o țară în care nu a întâlnit până acum oameni răi. Îi place viața liniștită de la Făgăraș și chiar își dorea o comunitate diferită de Kievul cel aglomerat. Destinul i-a împlinit pentru moment dorința, însă pe alte căi decât cele firești. În țara ei, dacă s-ar întoarce acum, nici măcar unul dintre părinți nu ar mai avea loc de muncă. Mă gândesc să o încurajez cumva, însă abandonez repede gândul, când realizez că nu are nevoie. Este un om echilibrat și curajos, care a întâlnit în drumul ei din ultimele 3 luni alți oameni ca ea.
Înainte de a ne lua la revedere îi spun că îmi imaginez cum peste ani, atunci când Kievul va fi reclădit, mă voi duce să vizitez acest oraș și îi propun de pe acum să ne revedem în ,,terenul ei”. Ne despărțim cu o îmbrățișare, venise timpul ca Denys să iasă de la terapie.
