Text și foto: Cristina Cornilă
A nu știu câta zi de război în Ucraina. Chiar nu știu. Nu le mai număr. La început părea să aibă o finalitate, dar, vorba regretatului Florin Pittiș, sfârșitul nu-i aici.
De curând am cunoscut două ucrainence retrase în estul Țării Făgărașului, la Cârțișoara: bunică și nepoată. Casa lor din țara natală le-a fost spulberată de suflul unei explozii, iar în mijlocul războiului au fost nevoite să-și părăsească una mama, cealaltă fiica. Veriga dintre cele două generații, mama tinerei, nu poate părăsi orașul bombardat, pentru că serviciul ei necesită continuitate și, la fel ca bărbații obligați să rămână pentru armată, ea face parte dintre salariații rămași să-și servească țara.
Raisa (57), Alesia (41) și Valeria (18) erau trei femei obișnuite din Nikolaev, un oraș port din sudul Ucrainei. Bunica, fiica și nepoata aveau, nu demult, doar grijile unor oameni normali. Până într-o dimineață de 24 februarie, când Rusia a declanșat invazia armată a țării lor, sub pretextul „salvării” Ucrainei. De cine? De ce? Nimeni n-a mai avut timp să se întrebe sau să răspundă, căci dintr-odată grijile unor oameni normali au fost sugrumate de grijile unei națiuni întregi.
Pensiunea Svetlanei
Povestea începe cu Svetlana, o ucraineancă ajunsă în România acum 6 ani, care și-a găsit un rost la Cârțișoara și care a devenit sprijin, în timpul războiului, pentru câteva zeci de conaționali refugiați.
Svetlana ne primește în pensiunea ei de la Cârțișoara. Se numește Podul de Brazi și ajungem la ea după ce ieșim din sat și mergem vreo câțiva kilometri înspre Transfăgărășan. O găsim pe partea dreaptă a drumului, peste râul Bâlea, pe care-l trecem pe un pod de lemn. Îl avem ghid pe Laurențiu Dorodici, fondatorul unui ONG din Cârțișoara, despre care vreau musai să vă vorbesc puțin mai încolo.
Svetlana afișează un zâmbet larg. O prindem în mijlocul renovării pensiunii, dar își lasă toată treaba deoparte și acceptă să ne fie translator pentru cele două ucrainence pe care le găzduiește. Curiozitatea mă împinge să o întreb cum a ajuns prin părțile noastre (eram sigură că s-a căsătorit cu un român). Nici pe departe.
,,Eu sunt din zona Odesei, dar mulți ani am locuit la Chișinău. Acum 6 ani am venit în România să lucrez la Bâlea Lac. Mi-am făcut o rânduială aici și apoi mi-am adus copiii (n.r. are doi băieți), iar în cele din urmă soțul. Am muncit mult, am strâns bani și anul trecut am cumpărat pensiunea aceasta. De când am venit mă tot întreb de ce pleacă românii în alte țări, pentru că aici e raiul pe pământ. Natura este uimitoare (n.r îmi arată ea priveliștea superbă care se vede peste drum de pensiune), iar oamenii sunt primitori și te ajută.”
Cu orgoliul meu de româncă proaspăt alimentat, o rog să înceapă să traducă prin a le spune celor două femei să nu fie speriate, că vreau doar să le aflu povestea.
În a doua zi de Paști un preot le salvează pe Raisa și Valeria
Între Herson și Odesa se găsește Nikolaev, un oraș despre care am auzit cu toții în ultimele luni. Mare lucru nu a mai rămas din el, a fost bombardat, au fost explozii, oamenii au rămas fără mâncare, fără apă … fără viață.
După ce a început războiul, Raisa, Alesia și Valeria s-au mutat, împreună cu alți oameni din oraș, într-o grădiniță. Au locuit acolo în condiții grele. ,,După ce am văzut masacrele din Bucha, după ce am văzut ce le făceau rușii tinerelor femei din oraș, împreună cu mama fetei am decis să scoatem nepoata din țară. Am plecat cu Valeria spre România. Mama ei lucrează în domeniul carburanților, care sunt vitali acum pentru Ucraina, și nu are voie să iasă din țară. Mulți ani eu am crescut-o pe Valeria. Când ea avea 4 ani, fiica mea a plecat la muncă în Rusia să facă un ban și să ne trimită. Erau vremuri grele și ne descurcam greu. Valeria nu și-a cunoscut niciodată tatăl. Am stat cât am stat în grădiniță, cam o lună, și ne-am îngrozit numai la gândul că nepoata ar putea ajunge în mâinile barbarilor aceia și așa am hotărât să plecăm. Fiica mea e și acum tot acolo, ne facem griji pentru ea”, povestește Raisa.
Înțeleg de la ele că cele trei femei au locuit într-o casă cu mai multe etaje și aparamente. Din toată construcția, mai există astăzi un zid. ,,Suflul unei explozii puternice a nenorocit casa. Nu mai este decât un zid din ea, nu mai avem unde ne întoarce. Nu am luat nimic de acolo, totul s-a pierdut. Dar măcar suntem în viață”, mărturisește bunica.
Cele două o sună cât de des pot pe Alesia, care continuă să trăiască tot în grădiniță și să meargă zilnic la muncă. Femeia nu poate suna ea în România, probabil nu are bani să își alimenteze convorbirea, dar cel puțin poate primi telefoane, iar cât timp este posibilă legătura aceasta între ele, au certitudinea că Alesia este în viață.
,,A doua zi de Paști am plecat din Nikolaev, cu ajutorul unui preot care salva oameni din orașele bombardate. El avea un microbuz pe care și-a lipit afișe că salvează ucraineni. A scos mulți oameni din Mariupol, iar când nu a mai putut intra în Mariupol, s-a mutat să facă același lucru în Nikolaev. Ne-a luat și ne-a dus la o biserică în Cernăuți, unde am înnoptat, apoi de acolo am ajuns în București”, spune bunica, vădit emoționată de retrăirea evenimentelor.
După câteva zile petrecute în București, cele două femei au întâlnit o vecină de-a lor din Nikolaev, care le-a spus de Cârțișoara.
La pensiunea Svetlanei din Cârțișoara au ajuns 33 de ucraineni, care au fost cazați pentru diferite perioade de timp în cele 9 camere disponibile.
Tânăra care visa să devină jurnalist ajunge ea însăși subiectul jurnaliștilor
La cei 18 ani ai săi, Valeria visa să se facă jurnalist, dar deocamdată viața a avut alt plan cu ea. Lucrează la o altă pensiune din zona turistică a Cârțișoarei, apropiată de cea la care este cazată, unde împreună cu bunica ei încearcă să obțină un venit din care să se poată descurca.
A împlinit de curând 18 ani, se afla deja în România, iar de ziua ei a primit cadou un telefon mobil la care au pus bani bunica și Zvetlana, ca Valeria să poată vorbi cu mama ei, în Ucraina.
,,În Ucraina liceul se termină în clasa a XI-a. După ce am ajuns la Cârțișoara am mai făcut cursuri on-line până la terminarea anului școlar, am dat examenele tot așa și acum sunt absolventă”, îmi explică fata. Într-o lume normală ar fi avut un bal de absolvire și acum și-ar fi căutat o facultate. I-ar fi plăcut să se facă jurnalist. Destinul a adus-o pe ea în fața jurnaliștilor ca mine, să își spună povestea dureroasă. Nu știe limba română, dar va citi acest articol despre ea folosind Google Translate sau cu ajutorul Zvetlanei. I-am explicat că acum se află de cealaltă parte a meseriei de jurnalist.
Valeria este o fată frumoasă cu privirea tristă; îmi pare tristă în toate fotografiile. Am aflat de la ea că este pasionată de desen pe calculator și ascultă trupa sud-coreeană BTS, foarte populară printre tinerii de vârsta ei. Undeva în lumea asta, alt adolescent de 18 ani ascultă acum BTS în căști, în casa lui, lipsit de griji. Valeria stă provizoriu într-o cameră de pensiune, dintr-o țară străină, nu mai are casa ei și lucrează ca ajutor la bucătărie sau la debarasarea meselor. Cea mai frumoasă vârstă a vieții o găsește cu statut de refugiat. Dacă femeile ar reuși să o aducă în România și pe mama fetei, s-ar putea gândi la un viitor în țara de adopție. Deocamdată, însă, viitorul nu se arată nicicum conturat.
Omul care aduce lemnele
Este un film celebru, Omul care aduce ploaia, care îmi vine în minte acum. Despre refugiații ucraineni de la Cârțișoara am aflat urmărind eforturile lui Laurențiu Dorodici, fondatorul Asociației Cârțișoara. De la începutul războiului și venirea primilor ucraineni în România, Laurențiu a fost portavocea acestora. Laurențiu va rămâne pentru ei omul care aduce lemnele. Și nu numai. Veți vedea de ce.
„Aici, Svetlana a început totul. În 24 februarie, când a început războiul, a sunat pe la rudele ei din sudul Basarabiei să le cheme aici. Așa au venit primii ucraineni. Svetlana mi-a povestit apoi cum a mers cu soțul ei 9 ore până la Isaccea și au luat de acolo un cuplu și două gemene refugiate. Într-un weekend am ajuns și eu la Isaccea și am găsit un copilaș cu un cățel, care căuta o cușcă pentru animal. Era cu mama și cu bunica în mijlocul unei mulțimi de ucraineni, toți mirați văzând cum sunt primiți pe pământ românesc. Veneau din mijlocul războiului și aici găseau ordine, găseau polițiști să nu le fie teamă și români care îi primeau cu mâncare caldă și pături. Le-am explicat un sfert de oră că îi pot lua cu mine, că îi pot duce într-un loc sigur, dar este foarte departe, vom trece munții și vom ajunge noaptea, să nu fie speriați. Îmi imaginam că le treceau prin minte tot felul de idei. Au acceptat în cele din urmă, iar pe drum, pentru că băiețelul era pasionat de Dracula, am ocolit și am intrat să vadă Castelul Bran. I-am adus în siguranță pe toți la Svetlana. După aceea în fiecare zi au venit refugiați noi la pensiune”, explică Laurențiu.
De când a început războiul, în comuna Cârțișoara au fost 50 de suflete din Ucraina.
Așa, pe nebăgat de seamă, a început să se formeze un nucleu de într-ajutoare pentru ucrainenii din Cârțișoara, la inițiativa lui Laurențiu.
,,În patru rânduri am strâns lemne literalmente din poartă-n poartă. Anunțam pe Facebook cu o zi înainte că a doua zi mergem cu transport să adunăm lemne să ducem la pensiune și oamenii scoteau la poartă. Era iarnă, era frig, Svetlana avea puține lemne. S-au mobilizat mulți din sat și săreau în ajutor cu ce aveau, bani, ouă, ceapă, cartofi, făină, detergenți. Numai pentru mâncare am strâns prin asociație și s-au cheltuit 20.000 de lei. Cu unii am fost să le cumpărăm haine, am avut aici și o femeie însărcinată. Am avut o a doua mare familie aici printre ucraineni. Am dus copii la școală, la Victoria și Cârțișoara, am dus femei la spital. Cei mai mulți dintre cei care s-au refugiat în Cârțișoara s-au întors în cele din urmă în țara lor. Binefăcătorii lor, adică oamenii din sat care au ajutat, am primit puncte pentru Rai, cum îmi place mie să zic. Vreau să vă spun că cel mai mult i-au ajutat pe ucraineni oamenii mai săraci din sat și asta a fost de-a dreptul impresionat”, mărturisește Laurențiu.
Printre primii copii care au ajuns la pensiune s-au aflat niște fete de vreo 16 ani care aproape au intrat în stare de depresie. Nu doreau să iasă din cameră, să mănânce, șocul a fost atât de mare cu ceea ce s-a produs în viața lor încât nu știau cum să îi facă față. Laurențiu, Svetlana și familia ei au fost și psihologi, și gazde, și părinți adoptivi, fără să știe. Au născocit tot felul de activități pentru refugiați, de la drumeții, la pictatul pietrelor de pe râul Bâlea sau târguri cu produse lucrate manual. Svetlana încă are o colecție serioasă de pietre pictate de pricepuții copiii ucraineni, din care am primit și eu una cu culorile Ucrainei.
Am plecat spre casă și m-au urmărit cuvintele Raisei, care mi-au rămas în minte. ,,Nu vreau decât să fie pace!”, mi-a spus ea, când am întrebat-o ce îi lipsește cel mai mult de când și-a părăsit țara. Îi lipsește pacea.
SĂ FIE PACE!
