Text și foto: Cosmin Iliescu
Într-o atmosferă veselă, cu muzică populară în surdină, cineva lucrează meticulos la războiul de țesut, altcineva sparge cu răbdare nuci pentru cozonacii de la brutărie. În bucătăria de lângă au rămas câțiva să strângă masa și să dea cu mătura. Cu toții au gesturi mai lente, atent calculate, ca și cum activitatea de care se ocupă este sensul vieții lor, de care vor să se bucure cât mai mult timp. Toate aceste persoane cu handicap au dobândit deprinderi de oameni independenți. Iar majoritatea au avut statut de „irecuperabili”.
„Sunt abilități deprinse aici, au fost părinți uimiți atât de tare de progresul făcut de copiii lor, încât le-a fost teamă că-și pierd certificatele de handicap.” spune doamna Gabriela Brătănescu, directoarea organizației Diakonia, în timp ce prezintă atelierele de lucru și sălile de recreație ale Centrului de Zi pentru persoane cu dizabilități de la Făgăraș.
La baza acestui progres remarcabil este sensul simplu (pe care mulți nu-l avem sau pe care îl căutăm în continuare) în muncă, și care pentru o persoană cu handicap înseamnă o bună parte din păstrarea unei legături cu o lume care nu a avut inițial suficientă răbdare cu ea. Astfel, direcția foarte importantă pe care se merge în cadrul organizației este aceea a terapiei prin muncă: oamenii trec printr-un proces de testare a abilităților și înclinațiilor, iar în funcție de acestea sunt îndreptați spre anumite meșteșuguri și activități potrivite pentru ei, în care sunt instruiți. Fie că este vorba de Robi, supranumit „Șeful nucilor”, care sparge nuci pentru cozonacii ce se fac la brutăria Stern, ori Găbița, „Șefa lumânărilor” care se ocupă de diferite activități în atelierul de lumânări, cu toții își găsesc o împlinire și un sens în munca lor prin faptul că se simt utili. Ca oricine altcineva, sunt animați de aceleași mecanisme profunde ale ființei omenești: dorința de a fi utili celor din jur și de a fi acceptați așa cum sunt.
„Ne ascundem în spatele unor cuvinte frumoase”, adaugă Gabriela Brătănescu. ,,Voi folosi în continuare termenul de handicap: dizabilitate sună soft, ne lasă liniștiți să dormim. Adevărul este altul. Și trebuie folosite și aceste cuvinte, ca să nu ne culcăm pe-o ureche. La unele persoane se potrivește termenul de dizabilitate, la altele handicap. E o diferență importantă totuși.”
Vizităm sălile de lucru și spațiile de recreere, moderne, curate și dotate cu tot este nevoie pentru îndeletnicirile specifice fiecărei activități: de la mașini de cusut, materiale și modele de lucru în atelierul de croitorie, până la un belșug de unelte și bancuri de lucru care ar face inima oricărui pasionat de bricolaj să tresalte în atelierul de tâmplărie. Printre șublere, ciocane și borcane de prenandez, într-o cameră spațioasă cu ferestre mari, ne întâlnim cu Gigi, care e într-o salopetă albastră comodă și care ne spune la fața locului greșelile făcute la căsuțele de păsări pe care le construiește zi de zi. Cu răbdarea maestrului care-i explică ucenicului, ne-a arătat unde a tăiat prea mult sau prea puțin, animat de mulțumirea că progresează în munca lui.
În atelierul de croitorie trecem pe lângă mașini de cusut, mese de lucru pentru macrameuri, războaie de țesut, cu toții lucrează la câte ceva, meticuloși și absorbiți de produsul care le capătă contur în mâini. Ne aruncă zâmbete și priviri de curiozitate, salută, după care revin la treaba lor.
Cu toții fac parte dintr-o comunitate în care cineva i-a acceptat și le-a dat un sens când nimeni altcineva nu credea în ei și în potențialul lor, mult mai mare decât s-a bănuit inițial. Iar pe un fond constant de afecțiune și suport s-a observat cum o parte din dizabilitățile au putut fi tratate.
Aflu că din grupa respectivă au fost și câțiva în Germania. În urmă cu aproximativ 20 de ani, ei nu părăsiseră până atunci Făgărașul și au ajuns în Germania, la o Academie unde au stat o săptămână. Au făcut numeroase activități în perioada respectivă, de la ateliere de dans până la excursii lungi de o zi întreagă, ceea ce a demonstrat că totuși capacitățile lor sunt mult mai mari decât se bănuia la acea vreme. După care au menținut un astfel de ritm în dezvoltare și în cadrul organizației. Descopereau că acești oameni au un potențial, că sunt altfel, dar fizic sunt capabili să facă ce fac și ceilalți, poate doar cu mai multe dificultăți, mai multă instruire și răbdare.
O altă explicație față de succesul obținut în descoperirea și exploatarea acestui potențial nebănuit este oferit de Cristina Rusu, managerul psiholog al organizației: „De ce părinții singuri nu reușesc să facă ceea ce noi reușim să facem aici, deși sunt și cazuri în care încearcă? Pe lângă faptul că nu au instruirea necesară pentru acest lucru, părinții sunt implicați sufletește, iar de cele mai multe ori ajung să fie manipulați emoțional, să facă după cum doresc copiii lor. Iar acest fapt este, în majoritatea cazurilor, în detrimentul copiilor și dezvoltării lor, oricât de bine intenționați ar fi.”
Lucrurile au început cu ceva timp în urmă, de la o promisiune de implicare pentru a face bine și câteva vise. Era 1993, doamna Gabriela Brătănescu, actualul director executiv, mergea în paralel cu postul de inginer de la Întreprinderea de Utilaj Chimic din Făgăraș și cu proiectele din cadrul organizației Diakonia – pe atunci fiind vorba doar de Casa de Plasament de la Șercaia, unde preluaseră o parte dintre copiii de la Centrul de Copii de la Brașov. Pe lângă implicarea în lucrul cu oamenii, realiza traduceri din germană ale diferitelor documente și texte necesare pentru instruire și proceduri. Lucrurile au evoluat considerabil, etapă cu etapă, crezând în binele pe care-l face unor oameni care-l merită cu desăvârșire. Astfel că în 1995 a renunțat la postul de lucru de ingineră, în condițiile în care la momentul respectiv Diakonia, ca organizație, nu avea nici sediu. „Am intrat în pionierat, a fost o aventură” (râde cu entuziasm)
La Șercaia a mai fost construită în scurt timp o locuință de același tip, anume rezidențial, de la zero, s-au extins și în Făgăraș și Șoarș. S-a plecat de la inițiative private, care s-au concretizat în proiecte și programe, aici având un aport important colaborarea cu organizația din Germania parteneră încă de la început, anume Agape Lockhausen. Împreună au crescut și parteneriatul lor este în continuare unul care aduce sustenabilitate: majoritatea produselor care sunt realizate la Diakonia ajung, prin intermediul partenerului lor, pe piața germană, unde există cererea și implicit cultura care sunt necesare pentru a aprecia și achiziționa astfel de produse. Banii se întorc la Diakonia pentru a fi investiți în numeroasele proiecte pe care le derulează până în prezent, când deja se împlinesc 2 ani de la finalizarea „într-un regim de maraton” a Centrului de Zi de la Făgăraș, un spațiu modern și adaptat beneficiarilor pe care-i găzduiește. Organizația se ocupă de peste 50 de beneficiari, minori, tineri, cât și vârstnici, atât prin asistență la domiciliu, cât și în centrele sale cu aproximativ 35 de angajați, de la asistenți sociali, psihologi, părinți sociali, îngrijitori până la instructori de educație pe diferite activități.
„A existat o dinamică naturală, cu o logistică care a depășit timpul românesc, o logistică germană. Și, mai ales, cu o determinare germană.” adaugă doamna Gabriela, în timp ce îmi prezintă Brutăria Stern (care se pronunță cu „Ș” și în germană înseamnă „stea”, contrar primei impresii că cineva a fost dornic să-și denumească afacerea după osul lung și plat din capul pieptului, cel de care sunt prinse coastele). Prima întreprindere, înființată încă din 1998 pentru a susține financiar organizația și motiv pentru care este „pâine cu suflet”. Principiul unei „pâini curate” a fost de la început și este în continuare motivul prin care doamna Brătănescu justifică succesul de a rezista chiar și-n perioadele socio-economice de criză. Cartofii pentru pâine sunt pregătiți și făcuți piure la Centrul de Plasament de la Șercaia, unde au o bucătărie (care oferă și servicii de catering, pe lângă mesele obișnuite în regim restaurant), și livrarea se face zilnic la brutărie.
De altfel, principiile unei sustenabilități cât mai ridicate și ale unui spirit întreprinzător se găsesc în toate proiectele lor: de la serele de legume ale Centrului de Plasament de la Șercaia, din care pregătesc mesele pentru beneficiarii lor, târgurile pe care le organizează și în care se implică pentru vânzarea produselor realizate în cadrul centrelor, până la miejii de nucă curățați de Robi pentru cozonacii frământați la brutărie.
„E mai mult decât proiect, este un model și multe lucruri vin din nevoie. Pentru că nu ajungi să obții finanțări interne astfel încât să funcționezi zi de zi ” mai adăugă Gabriela Brătănescu.
Pe lângă îngrijirea și educația persoanelor cu dizabilități din centrele lor, mai realizează și anchete sociale prin care să descopere și alți oameni care sunt posibili beneficiari.
Au identificat cazuri în care nu exista niciun certificat de handicap și a fost necesar să realizeze toate procedurile și demersurile pentru controalele medicale și evaluările la Brașov, la Spitalul de Copii, până s-au obținut toate documentele necesare. În majoritatea cazurilor, părinții nu aveau posibilități ori nu erau interesați sau pur și simplu nu știau ce pot face.
Sunt și cazuri de beneficiari care după ce ajung la vârsta de 18 ani aleg să se externeze și să locuiască independent, reintegrându-se, în continuare cu puțin suport, în societate. Este și cazul a patru tineri care au urmat, cât timp erau la Centrul de Plasament de la Șercaia, școala normală și chiar liceul în Făgăraș. Au învățat să se deplaseze cu trenul la Făgăraș (la momentul respectiv nu erau microbuze pentru transport între localități), ca orice alți oameni dintr-o familie obișnuită. În prezent sunt deja externați de ceva timp, o persoană s-a reîntors în familie, două stau într-o locuință protejată a organizației, iar una este total independentă, având un loc de muncă din care-și susține chiria și traiul. Toate aceste persoane au ajuns la centru în jurul vârstei de 3-6 ani, toți cu diagnosticul de „irecuperabili”.
Un alt caz, povestit de Cristina Rusu, în care un copil cu dizabilități a fost adus la centru în jurul vârstei de 7 ani și care până atunci „nu făcea altceva decât să se joace cu un fir de sfoară, o flutura toată ziua prin curte, asta era îndeletnicirea lui toată ziua”. Iar acum, la aproximativ 4 ani distanță, este capabil să socotească și a fost dus la oftalmolog, fiindcă a fost depistată o problemă de vedere, făcând astfel pași importanți spre o viață din ce în ce mai independentă.
Atât beneficiarii, cât și angajații par a fi animați de același sentiment de apartenență la o comunitate în care se simt acceptați și apreciați pentru ceea ce sunt, și în care munca lor are o utilitate care-i împlinește.
Diakonia se adresează în principal cazurilor sociale, celor care de fapt nu au nicio șansă, care nu se fac vizibili. Iar progresul social realizat în acești ani în cadrul acestui grup de oameni cu dizabilități se datorează cu precădere organizațiilor de acest tip, care lucrează, se dezvoltă în domeniu și dovedesc continuu depășirea presupuselor limite ale beneficiarilor de care se ocupă. Cel mai important lucru pe care-l realizează este faptul că schimbă, pas cu pas, percepția publică ce-i condamnă pe acești oameni condiționați fără voia lor de natură, la una mai permisivă, mai apropiată, în care să vedem Umanul din profunzimi care ne aseamănă atunci când exteriorul nu este după standardele pe care le apreciem ca fiind „normale”.
Oameni care capătă un grad mai mare de independență, cu un potențial pe care-l descoperă și-l susțin din ce în ce mai mult, dându-i un sens util, precum miezul de nucă scos din coajă cu migală și mișcări lente pentru cozonacii de la brutăria Stern. Un potențial pe care poate astfel vom învăța să-l apreciem mai mult chiar și atunci când aceste standardele exterioare sunt „normale”.
