Autor: Cosmin Iliescu
La cei 20 de ani ai săi, Sergiu Mihăilescu e cunoscut în zona Făgărașului ca omul cu camera în mână de la fiecare eveniment, cu pasiune față de tot ce înseamnă tehnologie și mai ales domeniu digital. Îi place să facă grupuri de Facebook pe care să le abandoneze după aceea. Și-a editat o mustață pe față și a trimis tuturor poza. Toți l-au crezut și i-au cerut s-o radă. E la a treia chirie în Brașov, iar prietenii lui cu mașină sunt exasperați de câte are de mutat de fiecare dată. A fost sfătuit ca viitoarea lui mașină să fie o dubă.
Caut nașul pe peron, îmi pregătesc discursul. Văd că e o nașă și-mi dau seama că șansele să reușesc au crescut exponențial.
— Sărut-mâna, îmi cer scuze, nu am mai aprins bilet. (fac o pauză scurtă) Sunt student (cu un accent delicat). Ne putem înțelege cumva?
Doamna se uită la mine cu bunătatea cu care mătușa își privește nepotul care a făcut o prostie:
— Da, mamă, hai, urcă!
Și așa am deschis ușa vagonului, m-am aruncat înăuntru și trenul a pornit cu cele două vagoane la care se iau în considerare și locurile de pe scări. Nașa începe să verifice biletele și, când ajunge la mine, sperând la aceeași privire din partea dânsei, îi amintesc de momentul meu artistic înduioșător. Primesc o privire rece, neiertătoare, și-mi zice să vin la vagonul de lângă locomotivă, ultimul compartiment, de parcă tocmai mă descoperise pitit prin cala corabiei, călătorind ilegal și urma să spăl podele până la destinație, ca să nu fiu aruncat peste bord. Stau, mă gândesc, ca orice student, poate dacă mă fac că am uitat, nu mai trece încă o dată… Aleg totuși să decontez cei câțiva lei, nu neapărat ca să nu fiu dat jos la următoarea stație după Brașov (dacă eram descoperit, cel mult mi s-ar fi bătut obrazul și plăteam atunci), ci mai mult din aprecierea pe care-o resimțeam fiindcă mi-a permis să urc fără o mare sesiune de persuasiune. Iar cale de întors n-a mai fost.
Făgăraș, acest oraș de care auzisem doar de pe batoanele de ciocolată și cutiile de brânză, mă aștepta. Ce urma, habar n-aveam, iar de gândit la posibilități eram sătul: Un oraș mic, probabil cu un tânăr revoltat în pragul pubertății care voia să facă un atelier de film, iar în rest nimic nu părea să se mai creioneze. Luasem nu cu mult timp în urmă decizia de a da curs la a fi scos din zona de confort, la explorat necunoscutul, pe cât posibil. Iar totul s-a potrivit cu momentul când aflasem de Sergiu de la o persoană de legătură, așa cum se întâmplă multe lucruri neprevăzute și mărețe.
La originile mele sunt dintr-un oraș mic din Prahova, ca o colivie, cu indiferență față de tineri. Un oraș în care, licean fiind, mi-am dat silința să încep în școală, împreună cu încă doi prieteni buni, un club de dezbateri pe diferite teme care ar fi pornit spiritul civic și gândirea critică din elevi și profesori. Chestiunea a rezistat puțin, prin forțele proprii pe care niște elevi dintr-o urbe mică le puteau avea, până când am realizat nu doar că nu ni se oferea suport, ba chiar opoziția se manifesta fățiș, dornică să confiște totul și să și-l treacă în palmaresul propriu. Știam ce înseamnă ca excursiile să fie puține spre deloc, iar când erau, nu depășeau distanța până la București, la Muzeul Antipa, iar acelea doar pentru a spune că ceva s-a făcut. Ori că discuțiile erau pe probleme aberant de neimportante, în timpul cărora citeam, sau pe marea temă a perioadei de liceu: „La ce facultate mergi?”, uneori mascată în „Ce vrei să te faci după?”. Un sistem care ne-a educat ani buni să facem ce ni se cere fără să punem întrebări, cu posibilități chiar de a fi luate măsuri mai dure dacă nu ne supunem, ne cerea să ne hotărâm viitorul într-o lume în care habar n-aveam ce se întâmplă. O lume pe care, de cele mai multe ori, nici profesorii n-o cunoșteau.
După cum avea să-mi spună Sergiu mai încolo: „Mi-aș fi dorit să fi avut în școală oameni care să înțeleagă de ce sunt acolo, cu pasiune pentru a preda. Mai mult de atât, oameni care înțeleg ce va fi un elev la final și au o imagine de ansamblu asupra lui, nu să bage informație în el fără un scop final.”
Rezumând, știam foarte bine ce înseamnă un oraș mic, care nu-ți oferă oportunități, și faptul că, din când în când, mai poate apărea câte-un tânăr mai cu moț, care crede în ceva și care, de cele mai multe ori, abia dacă se face auzit. Iar prin exemplul meu personal, drag mie, la care încă meditez critic, judecam fără tragere de inimă și ce voi găsi acum. Simplul fapt că era vorba de un tânăr care voia să înceapă un proiect era mai mult decât suficient să mă facă să vin și să mă implic. Începeam să descopăr lumea, iar pe lista mea, acum doi ani și ceva, era Făgărașul.
Am ajuns, fără prea mare tam-tam, în necunoscut.
Revoltatul nostru este Sergiu, care nu și-a găsit locul în școală, iar în 12-a se uita la filme pe laptop în timpul orelor. Când l-am cunoscut era deja al doilea atelier de film pe care-l făcea pentru că voia să promoveze artele vizuale, considera că era nevoie și nimeni altcineva nu se ocupa de asta. Primul atelier a fost iarna, când a realizat că nu e tocmai comod să mergi cu camera de filmat prin oraș pe ger, atelier la care totuși s-a simțit împlinit că au venit oameni care voiau să învețe. I-a plăcut mult să se simtă responsabil, să aibă un scop mai mare decât pentru el însuși. „Eu mă pot ajuta oricând, dar pe alții, doar când vor ei”. Așa că a vrut s-o facă din nou.
Un tânăr care este rezultatul unei comunități mature, cu un nucleu de activitate binevoitor și profesionist, foarte interesat de susținerea tinerilor și tuturor nebuniilor fantastice pe care voiau să le facă. Sistemul educațional însă era la fel ca al tuturor celorlalți, unde el și-ar fi dorit ca elevii să fie învățați să exprime ceea ce gândesc, să-și dezvolte inteligența emoțională și gândirea critică, iar metodele de învățare să fie conectate mai mult cu mediul digital. Mai ales fiindcă, în continuare, el nu-și poate înțelege scrisul de mână, care are un caracter foarte asemănător (aveam eu să observ în rarele momente de manifestări ale lui Sergiu pe hârtie) cu scrijeliturile de găină.
A ieșit din perimetrul de activitate al școlii prin clasa a noua, când a intrat voluntar la evenimentul sportiv Bikeathon, fiindcă toți prietenii lui erau acolo. Jovial, avea să spună la o cafea de dimineață: „Nu știam să fac nimic, așa că am ajuns să aranjez traseul copiilor. Am pus coșuri de gunoi pentru delimitarea pistei. A fost prima dată când am simțit că am făcut o diferență în viața cuiva, în afară de a mea. De acolo m-am tot implicat”
Am pornit-o încet la drum. Am mers de la gară până în centrul orașului pe jos și-l asaltam cu întrebări, de la ce se întâmplă în oraș, sensul vieții pentru el și ce se va întâmpla la atelierul de film. Voiam să înțeleg mecanismul interior care a pus în mișcare totul.
La el totul a început când cei de la CEVA (Centrul pentru Educație Vizuală și Antropolgică) au aplicat în Făgăraș pentru o finanțare prin Fondul Științescu ca să facă un curs de film documentar pentru liceeni pe o durată de 6 luni. În pauzele de la atelier aveam să discutăm:
„M-am implicat direct în proiect. Ce m-a impresionat era că oamenii aceia erau pasionați de domeniul lor. Erau primele exemple de oameni cu pasiune, comparativ cu liceul, unde nu am găsit așa ceva. Oamenii erau entuziaști și voiau să facă lucruri. S-a lipit de mine imediat. Îmi plăcea să stau cu ei, să-i ascult, să observ cum gândesc și privesc lucrurile. Nu cursul a fost important (până la urmă, fără probleme, puteam învăța de pe net), ci oamenii. Asta era prin a 10-a. După, am început să filmez la nunți și să-mi câștig banii singur, să vreau să mă implic și să fac cât mai multe.”
În prezent, Sergiu face demersurile pentru a schimba macazul încetul cu încetul. Renunță la nunți fiindcă atunci când aude lăutarii, mereu știe cum să continue melodiile. Același lucru și pentru slujbele de la biserică. Istoria în nunți, botezuri și cumetrii își spune cuvântul. Dacă ai fost la o nuntă prin zona Brașov-Făgăraș, e foarte posibil să fi fost și Sergiu acolo.
Vrea să înceapă o agenție de creație pe conținut digital, fiindcă brand-urile au nevoie de tot mai multe materiale de promovare. Focusul va fi mai mult pe partea de business, anume să lucreze cu firme și ONG-uri pe marketing. Consideră că e o muncă mult mai apreciată, cu clienți specializați care pun accentul pe calitate, responsabilitate și profesionalism. Deja face astfel de demersuri în Brașov, continuând să-și crească firma începută la 18 ani.
Ca o plăcere nevinovată, are în plan un documentar pe materialele care încă nu au o titulatură, dar sunt cunoscute informal ca „Pozele cu Bună Dimineața”, care au un mesaj călduros atașat lângă o ceașcă de cafea, distribuite zilnic de foarte multe persoane pe Facebook. Vrea să înțeleagă ce-i cu acest trend, cum a apărut, de ce oamenii fac asta cu o responsabilitate zilnică și cine le tot creează. Este enigma care nu-l lasă să doarmă liniștit noaptea, de aceea de cele mai multe ori e mai ușor să dai de el la 3 dimineața decât la 3 după-amiaza.
Nu simte nevoia să fie cel mai bun dintr-un domeniu, ci să știe cât mai multe și să fie adaptabil. În perspectiva lui: „E un skill rar. Simt că pot face ușor asta, mai ales că-mi place să învăț lucruri noi. Așa cum și ce vreau să fac este foarte variat, anume creație de conținut, în care pot combina totul.”
Încetul cu încetul, societatea făgărășeană începea să mi se arate, iar ochii parcă mi se deschideau din ce în ce mai mult, încât pleoapele s-ar fi tras rulou până la ceafă, urechile s-ar fi pivotat la perpendiculară pe tâmple, doar-doar oi putea să prind totul din jur mai pe de-a-ntregul, pe măsura fascinației care mă lovea nemiloasă clipă de clipă. Eram unul care străbătuse un deșert pe jos, iar într-un final găsisem o oază. Eram în extaz. Abia de mai vedeam șoseaua cu gropi, făcută valuri, și trotuarele neterminate și prăfuite.
O săptămână ca o poveste fantastică, în care am fost imersat cu totul, în care rolul meu își căpăta conturul dintr-o inerție naturală, a oamenilor din jur. Un spațiu care permitea o descoperire a ceea ce suntem și ce ne place, în care libertatea de idei și dialogul erau acasă.
Într-o săptămână s-a scris un scenariu ca un terci care, precum marea artă, și-a căpătat sensul pe parcurs, după fiecare cadru tras, deschizând posibilități de interpretare din cele mai variate. După cum am spus atunci, ,,însuși cursul realității nu mai este atât de limpede precum ne-am aștepta”. Atât timp cât chiar eram dispus să caut un sens în experimentul nostru, îl puteam găsi. În fiecare seară cam asta făceam noi, încercând să avem un răspuns cât de cât coerent pentru întrebarea pe care ne așteptam s-o auzim în valuri:
„Frumos… Dar ce ați vrut să spuneți?”
Sergiu a strâns la plesneală acest grup de tineri demenți cu inițiativă și virusul brusc descoperit al cinematografiei, iar timp de 7 zile am trecut cu toții prin botezul incandescent al artei vizuale în mișcare. Am trăit experiența creatoare a filmării, de la momente în care camera de filmat a uitat să fie pornită și înjurăturile aferente după realizarea faptului, până la cadre în mulțime în care oamenii întorceau capul cu întrebarea clasică pe buze: „Ne faci și nouă o poză?”
La final am montat cu crezul că vom săvârși un miracol și că vom descoperi logica subtilă din creația noastră căreia, precum arta japoneză a lipirii cioburilor cu aur, voiam să-i așezăm elementele în forma artistică sublimă. Iar la final, ca la o fisurare a bulei noastre cu care călătoream extaziați prin spațiu, am rămas suspendați în imponderabilitate, cu uimirea profundă că a ieșit cu totul altceva, nepremeditat, neînțeles. Dar era al nostru, făcut de noi, iar creație mai extraordinară ca aceea nu exista în acel moment.
Timpul s-a scurs și a venit și premiera, această noțiune atât de înaltă și îndepărtată până atunci de noi, tocmai urma să aibă o manifestare în viața noastră. Scurtmetrajul „Alo?! ” a rulat în incinta Fundației Comunitare Țara Făgărașului, s-a râs, s-au ridicat sprâncene și semne de întrebare și s-a aplaudat cu o sinceritate pe care rar mi-a fost dat s-o văd până atunci. Iar unii dintre noi, în sinea noastră, aveam niște lacrimi de fericire care ne ardeau tare și ne întrebam în continuare, abia căutând într-adevăr un răspuns, „Unde am ajuns?”
Totul s-a legat și cu focul de artificii de la zilele orașului, ca și cum toate s-ar fi adunat nesperat acolo, într-un belșug al creației și aprecierii, dând un aer de o realizare colosală, ca și cum tocmai pășeam la frac pe covorul roșu, ne sorbeam paharele suple cu șampanie și urmam să fim nominalizați la un Palme d’Or. Iar Sergiu se uita la toți oamenii aceia și abia aștepta să o facă din nou. La final l-am privit cu mare interes, curios totuși de un răspuns pe care-l bănuiam, referindu-mă specific la atelierul de film:
— Totuși, mai exact, de ce l-ai făcut? Dincolo de faptul că e un domeniu neexploatat.
Stă un pic, ca și cum mai lasă răspunsul să se dospească:
— Poate și alții au nevoie de un start, cum am avut și eu nevoie în domeniul ăsta. Vreau să dau înapoi pe cât de mult posibil.
Ultimele artificii abia mai împroșcau luminos cerul, iar eu realizam că abia așteptam să mă întorc din nou acolo, ca și cum m-aș întoarce la un eu abia redescoperit, latent până la momentul declanșator. Un eu negat și lăsat cumva în uitare, deoparte, să se pună praful și pânzele de păianjen pe el, dar, aveam să realizez din acea clipă, mai viu ca niciodată.
Scurtmetrajul „ALO?!”, realizat în cadrul Workshop de film la Făgăraș: Reloaded (13/19 august 2018), poate fi văzut AICI.
